De ce am vrut foarte mult sa devin pictorita

In spatele fiecarei dorinte pe care un copil o are, exista si motive bine intemeiate. Contrar opiniilor generale care sustin faptul ca cei mici vorbesc ca niste papagali dupa ce aud de la altii, eu consider ca atunci cand un baietel spune, de exemplu, ca vrea sa fie doctor, exista un ceva care-l impinge catre acea meserie, ceva mai mult decat stetoscopul primit cadou de ziua lui. Si mai sunt convinsa ca si in cazul meu au fost motive intemeiate pentru care am vrut, intotdeauna, sa devin pictorita.

Ideea este ca nimeni nu mi-a incurajat aceasta dorinta, nici macar nu a aprobat-o vreodata. Stiti ca atunci cand copiii spun ca vor sa devina astronauti sau florarese sau cine stie ce alte meserii, parintii si, in general, adultii, fie ii incurajeaza zicand ca e ceva nemaipomenit si ca, vezi-Doamne, deja se vede cat de talentati sunt, fie le trantesc o replica de genul “lasa mama ca mai e pana atunci, o sa vezi tu” doar ca sa scape de gura lor. Ei bine, in cazul meu, adevarul crud si rece mi-a fost trantit in fata inca din primii ani de viata. “Artistii mor de foame.” asta mi s-a spus din primul moment in care am zis ca vreau sa devin pictorita. Si apoi cand am vrut sa intru in lumea filmului (nu ca si actrita, ci ca regizor sau cameraman). Si mai tarziu cand am vrut sa fiu redactor de ziar. Si mai tarziu de atat, cand am vrut sa devin scriitoare de romane, traducator sau editor la editura Trei sau orice ar implica scriisul. Ca, de! scriitori sunt si ei artisti si, bineinteles, “artistii mor de foame.” Bineinteles ca, in mod deloc ironic, azi imi castig existenta (si chiar foarte bine) din arta pe care o creez si din ceea ce scriu.

Deci de ce am vrut sa fiu pictorita? In primul rand, pentru ca in niste desene cu Barbie din copilarie, ea era pictorita. Mai vazusem intr-un film de desene ca si Rapunzel picta. In al doilea rand, pentru ca iubeam desenul mai mult decat orice pe lume si petreceam si 7 ore pe zi facand asta. In al treilea rand, pentru ca asta ma facea cu adevarat fericita. Si inca ma face. Deci intrebarea mai buna ar fi: de ce nu ne incurajam copiii sa-si transforme visurile in realitate, sa-si exploreze talentele si sa creeze aptitudini unice?